Ceața deasă-mi scaldă mintea,
Parcă vrând să-mi curme gânduri;
Sub sărut mi-apasă fruntea,
Tremurând, pitită-n aburi.




Iar își scutură pe-alocuri
Amintiri de frunze moarte,
De îmi flutură cu tâlcuri
Din priviri, singurătate!..




Și mă-ntreb dacă dorește
Ca să-mi dea înțelepciune,
De mereu m-ademenește
Cu un strop de-afecțiune.




Parcă îmi aude gândul,
Printre ramuri, colo-n nuc!
E vreo pasăre, ori vântul,
Alte glasuri, de-și aduc?!




"Ah, cât m-ați mai enerva?
Arătați-vă, odată!
Ce tot stați în umbra mea?!"
Le mai cert eu câteodată.




Dar nimic nu se aude,
Că nici vorbă, să se-arate;
Nu sunt de găsit niciunde!
Or fi prin vecinătate?!




Tot alerg prin iarba deasă,
Poate doar de le-oi găsi -
Da' se șterg, prin ceața groasă;
E-n zadar - pe unde-or fi?!




"Iar petrec singurătate -
Nu e nimeni, lângă mine..."
Da'-n cărări amestecate,
S-aud glasuri cristaline...




Și tiptil eu mă apropii
Ca să știu așa minune -
Râde nucul iar de mine:
"Ei, vezi tu, înțelepciune?!.."




ˆTh3Mirr0r