Mă simt acasă, dar sunt oare, mintea-mi aleargă în larga zare
Timpul Acum e tot pierdut, prezentul e plin de viitor și de trecut
Nu pot a trăi clipa, încă nu-s capabil a realiza că doar cândva
Mă va scăpa de durerea timpului pierdut, e oare rolul, tot al falsului sinelui ce ar fi vrut
Să mă prefacă-n lupta internă ca și cum, doar clipa efemeră e prefăcută-n scrum.
Dar nu sunt singur, lângă mine stă, bunul meu prieten, cu o față palidă
El nu-nțelege nimic din ce mi se întâmplă, el nu-nțelege oare că-i tot venit din sfântă
Credință-n Dumnezeu și chiar mai mult, în veșnicia clipei de după Pământ.
Și totuși mă simt bine, că-i veșnic lângă mine, cu suflet și cu gând, chiar și când stau plângând
Al meu prieten care, de nu fac cum îi răsare, el se preface-n vânt și șuieră urlând
La steaua ce răsare, zi după zi, dar are, momente când dispare, departe acolo-n zare
Și-atunci se tot duce, cu ea și gândul dulce, rămânând doar dorul de ducă, m-aș tot duce.
Crăciunul e făcut, să fie perceput, de cei ce îl trăiesc, cu suflet românesc
Așa căci hai române, stai alăturea de mine, și spune-mi când dorești, în pace să trăiești.
Căci va veni ea steaua, norocu-i cât nuiaua și se va atinge de tine, apoi îți va merge bine.
Azi eu privesc la tine calm, din desagă scot al meu noian
De gânduri și dorințe ce le-aștept, pentru noul an ce fi-va înțelept.