Nucul iar mă strânge-n brațe,
Crengile-și aruncă-n vânt
Și tot plânge, să-și agațe
Frunzele, pe sub pământ;




Vrea pesemne-a mea durere
Ca s-o strângă, între ramuri,
Să mă-ndemne spre tăcere
Când se schimbă-n anotimpuri?




Nu-mi dau seama ce gândește,
Dar îl simt îndurerat;
Nici prin frunze, nu grăiește,
Vânt din crengi de i-a plecat.




"Hai, vorbește-mi, nucule...
Or fi anii, de te-apasă?
De ce taci, bătrânule?
Oare-ți este dor de casă?




Ori te-am întristat acum
Cu povestea vieții mele,
Când în loc să-mi vad de drum
Þi-am adus grijile mele?"




Și deodată, mă alintă,
Când alene, crengi apleacă,
Nevoit ca să-mi dezmintă
Că pesemne mă provoacă.




"Toate-au rostul lor, pe lume"
Mi-a spus nucul, suspinând -
Parc'-ar vrea să mă îndrume,
Să-mi văd umbra, pe pământ.




Iar îmi rupe șir de gânduri,
Din amarul ce-l apasă -
Frunze mute, printre muguri,
Se scoboară-n ceața deasă.




"Nici acum n-ai priceput
Cum din minte, pleacă totul,
Iar când tot ce-ai cunoscut,
Într-o clipă-și află rostul?




Așa-i drept, pe-astă lume:
Să înveți neîncetat -
Viața-n piept, să uiți de tine
Și-ai iubit cu-adevărat!




Dar dă lumii, ce-i a lumii -
Oare, cui să-i spui durerea?
Ai văzut cumva la unii
Că otrava-i ca și mierea?




Dar nu-s toate făr' de rost -
Nici măcar un fir de iarbă!
Stă sub pietre-n adăpost,
Nestemate, să absoarbă."


ˆTh3Mirr0r