Observ în fiecare om
o complexitate de elemente estetice și morale
a căror substanță
modelează sinele
alături de substanța degenerescenței
din care sunt modelați avortonii

Observ în firul de iarbă
cum se mișcă așteptarea
cum își extrage seva din răbdare
și de aceea sufăr
când este zdrobit de talpa inconștienței
tăcerea se dezfoliază
și devine țipăt
multiplicat în ecourile neființei
transfigurate în simfoniile naturii

Observ în mișcarea frunzelor
o nevroză a vântului
și în rădăcinile copacilor
o ipostază a permanenței

Mă observ pe mine însumi
cu fluxuri și refluxuri ontologice
și văd că cea mai frumoasă stea
plânge în mine.

Pe fața ta
un pictor a pictat
fizionomia imoralei
în ochii tăi
stau îngrămădiți amanții
cu bandă adezivă lipită pe guri
cu cătușe la mâini
și cu lanțuri la picioare
ai cercei lungi
de care sunt spânzurați iubiții
pe buze stau stigmatizate săruturile
și pe saliva limbii
patinează un Casanova
pe spate ți-ai tatuat
scena răstignirii iubirii
și pe fese
un Adam și-o Eva
între picioare stă fructul oprit
iar pe muntele lui Venus
a crescut pomul cunoașterii

Aș vrea să te sărut
dar toți porii pielii
sunt umpluți cu mâzgă
prin care înoată viermii desfrâului
când zâmbești
se sparg toate oglinzile sinelui.

De ce vântul
își imprimă frisoanele
pe corpul frunzelor
zvâcnind convulsiv
în aerul hirsut de lumina bolnavă
de despărțirea de soarele puber ?

De ce pământul
acceptă să fie călcat în picioare
de oamenii ce și-au pierdut vederea interioară
și nu-i azvârle
în spațiul
în care Dumnezeu
aleargă după nimicul
ascuns în umbra unei stele ?

De ce cuvântul cu miez de gând
tace în fața bulversării
și țipă în fața adevărului
cu mii de fațete fortuite ?

„De ce-urile” sapă în țărâna pieptului
în căutare de eurile
înrădăcinate în ființă.