depărtarea s-a acomodat cu uitarea
o să-ți amintească un gând fugar
de ce tăcerea îți e așa de surdă
și picioarele tale așa de obosite
depărtarea s-a lipit de pleoapele tale mirate
și abia mai deschizi ochii prin lume
printre coaste lovite auzi șuieratul vântului
tu înțelegi că această singurătate nu este plină
nici goală
nici bună și nici sătulă
masa care șade între tine și celălalt
a devenit normalitate
și lumânarea-și poartă singură de grijă
pentru că-ți știe ruga
și pentru că depărtarea s-a acomodat cu noi
adunăm brațe văzute pe cer
în fântâna din Dublin ninge ușor
cu drumuri julite în coate a pustiu