- De ce e zăpadă ca-n munți,
pe trepte, de ce-n dimineață
cafeaua nu-i gata? Te-ncrunți
în loc să-mi zâmbești, oaie creață!

Aștepți ca miloaga pomeni
și stai până-n zori, gură-cască,
cu-n ochi la TV-Copăceni
și altu’ la... Sfântu-Ferească,

în loc să-mi pui kiss-uri fierbinți,
pe șele. Când viu, cu speranță,
la tine, mă cauți la dinți,
și-mi spui să mă spăl, lele-cloanță!!!

Refren: "Ce cald e aicea, la tineee,/ și toate din casă-mi sunt sfinteee...
Îmmmmîî, îmmmîî..."

- De ce, bre, ești so idiot?
Cum dracu’-am orbit prima oară,
când, tot așa negru la bot,
ai vrut să mă pupi în cămară?!

De ce lângă tine-mi petrec
puținele mele secunde?
Un bleg, totalmente zevzec,
să-mi spună ce, cum și pe unde?!

Ce ninge!! Iar eu... c-un macac
cu țeasta ca luna-n eclipsă
și tot conținutul sărac…
Nu-i, teteo, de pleci, nicio lipsă!!!

Refren: „Și ninge decembr'e, f'errbinteee…
Îmmmmîî…”



Prietena mea, Elephanta

Ea e cea mai bună prietenă-a mea,
se plimbă cu Fordul prin iarna geroasă,
mă trage pe roată, cu inima scoasă
mă lasă ca pe o momeală-n șosea.

Mă spală pe față cu limba ei groasă,
îmi cântă din trompă o marșo-manea
și-apoi dă cu zarul să-i fac temenea,
din poartă la oricare poartă în casă.

Aș sta, de n-ar fi, ca un pașă-n papuci,
viril savurându-mi antanta,
dar e și, cu fața-nghețată de muci,

fug rău, irosindu-mi cuanta,
prin crivăț, de ea, nor de-o tonă-n clăbuci,
prietena mea, Elephanta.


Canutza I

Peste munți și peste plaiuri, pe sub mal, pe la ferești,
pe la caravan-seraiuri, „care …Doamne iartă ești?”
se-ntreba întreg Parnasul cu-nțelegerea îngustă
la bătaia lui cu nasul pe la margine de fustă -

preferabil minijupă, preferabil cu toptanul,
preferabil chiar de după/în e Johnny Scoțianul -
ca un soi de tot-sfărâmă, ciugulind prin lumea vie,
omni-n toate ca o râmă erectilă-n gălăgie.

Vezi, în timp, la el - căruța s-a sucit în drum cu totu’
și pe roată, huța-huța, iaca saltă Idiotul;
pare Mîșkin în țărână, e actorul fără scenă,
ce pozează într-o rână și-n convingerea perenă

că, de sete, nu-i mai scapă fata mare sau micuță,
sacagiu c-un ochi de apă răsucit printr-o cănutză…


Canutza II (pocnind din plici)

Parcă-l arde, parcă-l trece câte-un frig pe la scufie
pe tăpșan cu apă rece, cu vițele peste mie;
s-a trezit că-i cresc la coarne incredibile din ceafă
într-un hal de să-i întoarne viziunea geografă,

colăcite peste față, arse-n vârful de ureche
lucitoare-a dimineață și mai nouă și mai veche,
că și-a spart în trei carcase o arteră, dobitocul,
tocma` p`-unde îl călcase o iluzie cu tocul.

I-a trecut, pupat pe frunte - Doamna Dochia trăiască!
pășunând pe la cărunte cu pretenția de iască
și acum, umflat la gușă, mângâiat pe arătură,
arătarea bătăușă saltă jugul și înjură

cum ce-ar face și ce-ar drege celor ce-l ating de-amu,
dar din gâțile lui blege ce ați vrea să iasă?! - ”Muu”!

Canutza III

Mai tot timpul ni se jură, ni se vaită, zvârcolește,
îngeraș murdar la gură, pe uscat ultimul pește,
hohotind în strada mare, pralea șui care adună
fiare vechi în cărucioare și se tânguie la lună.

Clipocind c-un ochi înaltul și cu-n ochi la savarină,
zdrăngăne ca nimeni altul de pe prispă, zi-lumină,
bate toaca pe oliță și, în vârf de ceaunele,
posedat de diavoliță, scuipă-amarul către stele,

de se strânge-n plen soborul babelor din bătătură,
să-ndulcească inodorul pe la bot cu blana sură,
să-i dea mir pe buza bleagă, să-l învețe alfabetul,
când el rage, să-nțeleagă toată lumea ce vrea, bietul.

Parcă-l văd, dus de mânutză că, la hora hoarecare,
va-ncărca într-o căruță fierul vechi cu fonduri Phare...

Cănutză
(epilog fals)

Și s-a dus, bietul, năcazu’, într-o zi, pe nemâncate,
l-a lovit, că aragazu’ fumega așa, în rate,
scrobul singur putrezise pe măsuța rabatată,
mâța lui și alte pisse își dădeau, a jale, roată,

în mijloc de cămăruță, pânze arse la grămadă,
peste haine de chivuță, câte-o larvă retrogradă,
praf pe cărți, de o grosime cât obrazul pe suină
și, pe schițe anonime, câte-o țâță de vecină……

Vai și-amar, copile toate - ale satului, firește,
cu broboade-nfiorate, mi ți-l plâng, dumnezeiește -
popa, prostul, polițaiul, toți de prin proximitate,
își revarsă-n bocet „vai”-ul, cu orbitele umflate...

Da’ când estu’ și apusu’ îl jeleau mai cu urgie,
s-a întors și ăla dusu’, de la rând, c-o butelie……

Canutza redivivus

N-a murit. S-a dus, oleacă. Și s-a-ntors cum a plecat -
lăcrimând cu ochi de vacă și cu mugetul umflat -
oh, ce cruntă-i fuse soarta, înșelat de farisei,
tocma’ el, la braț cu arta, cel mai mare dintre ei!

Las’ că face el pe dracu’ și îi ia la chelfănit
pe mai toți ce-n fund cu acu’ l-au și-anume izgonit -
îi va pune la perete, le va da cu fumu-n nas
de ardei iuțit că, ete, numa’ d-ăla i-a rămas.

Îi va atârna de grindă, le va-nfige pumnu-n cap,
de o... dată îi va prinde și-o să-i pună la proțap,
o să-i lase fără piele, o să-i țină într-un beci
și-o să-i chinuie cu-acele ale sale buze reci...

Deodat', se răzgândește și, rânjind feroce, scrie
nu știu ce... Doamne Ferește să nu fie-o poezie!