rumeg oroarea viscerală de a fi întârziat
numai zece minute numai zece ani numai
zece decenii la apelul condamnaților pe viață
în subterana despre care dostoievski a scris că a ieșit viu
ispășind mai multe păcate având mereu sufletul hăituit
de un lup siberian prin taiga de sfântul duh al dreptății
dostoievski nu a avut întotdeauna dreptate și el a stiut că nu are
nimeni nu s-a împotmolit cu adevărat prin infern
zăbovind mai mult timp acolo unde nu există îndurerare
rumeg întârzieri înzăpezite din siberia mea
și alerg hăituit de un lup singuratec cu suflet de om
ca și mulți nenumărați alții eu am avut întotdeauna dreptate
însă spiritul dreptății triumfă numai pentru lichele
uneori îmi vine să arunc destinul în aer
ca pe o monedă de schimb valutar a iluziei
stând la o ceașcă de cafea amară sau chiar sărată
mai înainte de a face lumea țăndări
din cioburile adunate de mâna plictisită
un fals zeu deghizat al bunăstării emană
frumusețe și o fericire la care nu a visat
invocată doar în ceasul duhurilor necurate
însoțite de-a pururi cu oroarea de a trăi
de a te urni într-un alt timp mai nobil fără cusur
care desparte specia în două ca pe o pâine neagră la cartelă
în cei care pot păși nestingherit pe drumul regal
și cei care rămân la stadiul de mujici judecându-i
pe primii ca pe marii vinovați
din văzduh cerne o zăpadă moale și deasă
din taiga se pregătește o moarte frumoasă
lupi-puiandri se joacă și-mi ling degetele idolatre
foarte obosit de lungul drum înzăpezit al conștiinței
dostoievski se întoarce acasă și-și cere iertare