portret de Vasile Brânzan,
după o fotografie de Gilia Crăciun

Nu știu ce am făcut, de mă condamnă,
ca-ntr-un blestem al chinului de muică,
toți dumnezeii-ajunși, pe ferestruică,
în viața mea cu ușa către toamnă,

să am înscris pe chip, ca pe-o fițuică,
timpul parcurs, cu tot ce asta-nseamnă -
în orice fir căzut, o altă doamnă
și-n fiecare rid, glaja de țuică…

Ce-am scris mai sus a fost un fel de yoga,
un exerciț’ în sprijin pe stilou,
primit ca temă, să-mi mai crească voga,

pen’ că-i firesc să nu mai fiu ca nou
și plin de păr cum este V. Vajoga
păstrat într-un cogeámite tablou.