femeie tu ieși la vânătoare numai noaptea
când seacă trecerile prin oasele luminii
în ochii tăi cu luciri de frunză de nuc șoimii se rotesc flămânzi
omătul linge tălpile catifelate
adulmeci și buzele încrețesc un zâmbet crud
un vânt plin de lupi vineții îți hăituie vânatul
luna privește tresare când o mână i se așează grea pe umăr
găsești lacul îngenunchezi
îți privești și te privește sufletul captiv sub gheață

părul dezmierdat de pești pare că a mai crescut între timp

* * *

vânătorule tu numai ziua iei urma viețuitoarelor
dar noaptea asta te-a prins în mrejele-i albe
(ielele vineții ale zăpezii te-au ademenit )
tolba-și risipește sufletele în urmă
firimituri pentru întoarcerea acasă
câinii de frig au intrat într-un leș de cerb care acum
te urmează pe cărări
pe un lac o lebădă pare prinsă-n gheață
îi auzi cântul descântul și o săgetezi
febril să o adaugi la trofeele nopții
te apropii și vezi o femeie mai albă ca zăpada în care agonizează
îi ții îndurerat capul în palme
două frunze de nuc îi cad din ochi în ultima suflare
din pântecul săgetat curge sânge cald
zgomote sub gheață ajung până la tine
mirat și plângând vânătorule mori înecat
tras de două brațe mai reci ca apa din care ies însângerate

cerbul urlă chinuitor

* * *

luna privește tresare când mâna i se ridică de pe umăr
femeia se evaporă în primele raze ale soarelui
din cerb ies câinii urmând firimiturile spre casă

femeie tu ieși la vânătoare numai noaptea