În viață am gustat îmbrățișări tăcute
Sau urlătoare, ce vibrau plăcerea,
Dar cu armura mea, iubirile mărunte,
Din mine, rușinoase își purtau durerea.

Așa, imun am străbătut natura crudă,
Am respirat parfumul zâmbetelor calde,
Doar stele reci, ce în căderea lor absurdă,
Îmi aruncau furiș, săruturi de smaralde.

În seara asta respir în poala galaxiei,
Pierdut privesc cu resemnare pacea,
N-am doruri și nici dureri în agonie,
Doar vidul, pătimaș în mine rătăcea.

Așa că m-am întors cu fața spre pământ
Să știu cum dăinuiții în clipe se iubesc,
Căci auzisem acolo-n adieri de vânt,
De inimi îndrăznețe, ce dragoste sădesc.

Și cu speranța răcoroasă a privirii flămândă,
Încerc să pătrund secretul lor sau blestemul,
Pe unde destinul îi poarta, ce rugă colindă,
Când simt pe un munte, din bucium poemul.

Neștiind, am scos, ascunsă, din mine-o baladă
Și am presărat-o peste brazda inimilor, noaptea,
Se va găsi vreo fată sau femeie, în ogradă,
Ca sufletul să îl ridice, să îmi audă șoapta.

Să-mi rupă umbra, s-o verse jumătate-n ea
Și va vedea că gheața mea e prefăcută,
De va voi să simtă focul ce mocnește-abia,
S-o ia și s-o sădească-n glastra ei, tăcută.