Van Gogh, van Gogh, viața e tristă ca un drog
E un pastel dus la extrem, de jos în sus sau cum nu vrem
Să fie viața noastră scursă, când doar pictura era pusă
Pe frontispiciul său tare, acum eu mă îndrept spre mare
Spre mare nebunie-n vis, căci totul e de necuprins
De e creație sau chici, tu nu mai știi pe und-s-apuci.
Privesc la tine drag van Gogh, ce te-a prefăcut viața în zog
Tu care ne-ai exasperat, cu al tău stil neconfundat
Că e portret sau lan de grâu, că e doar curgere de râu
Pe toate le-ai pictat în stilul tău, mulțam dar prieten și mai rău
De ceea ce tu ai pătimit, de-a ta ureche ai zămislit
Să fie dată-n dar pe veci, ca să arăți cât poți să-ntreci
Iubirea simplă-n felul său, iubirea dusă la apogeu
Căci nu există-n firea firii decât un simbol al iubirii
De ceea ce tu îndrăgești, de merită sau te-amăgești
De ceea ce tu crezi că poate, să te respecte pân-la moarte
De ceea ce e numai miere, de ceea ce e doar mistere
De ceea ce e și nu e , de ce e doar în dragoste
De e e bine și e e, de nu e e doar dragoste
De e e și chiar mai mult, de e e-n suflet și în gând
De e e viață și mister, de e e clipa de pe cer
De e e lipsă și mai mult, de e e van Gogh și atât.
Trist ai plecat de dintre noi, tu brav van Gogh, cu pas vioi
Și-ai așteptat ca peste tine, să vină gândul de mai bine
Când tot ceea ce tu ai creat, când tot ceea ce tu ai “elucubrat”
Să fie scormonit de critici, să fie apreciat chiar și de sceptici
Și doar atunci când vor înțelege, ce tu ai vrut a vrea să-nchege
Vor spune clar și-n echivoc: de-a pururi fii mărit van Gogh.