trecea femeia cu sufletul vagabond,
în pletele ei timpul
i-a șuvițat o prăpastie în care se lunecă
din orice alergare
din orice mers
ajungi mai căzut ca infernul în care se întorc îngerii cu sărutul blajin
fiindcă sus nu mai este loc.

Te poți opri în inima ei să pulverizezi păcatul ca un grafit în care spală
sângele să scoată negreala.
Ea naște copii senini și-i împarte cerului.
O vezi frumoasă
cu buzele pătate de prea multă lumină
ai putea să-ți pui capul acolo și să adormi pe veci.
Ea scoate trupurile din gloanțe și le cară până la cea mai apropiată biserică.

Nu o poți iubi decât
cu ceea ce ai tu mai sfânt.