când devii trist rămâi singur în pragul casei tale
ca un copac ce nu cunoaște libertatea mersului
te slujești de cuvinte ca de o plasă de prins muște
atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală
și nimic nu explică moartea

construiești singur temnițe în care îți închizi pe viață culorile
lași liber negru culoare pe care poți fredona în voie
după îndoielile sufletului tău
noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai poți duce
nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie
care să-ți miște puțin sufletul
așa cum ceaiul luat împreună după clipele de dragoste
îți înmuia oasele
că simțeai cum dormeau în tine toți îngerii și visau liber
istorii simple fără eroi și fără cuceriri

acum cuvintele ți-au îmbătrânit subit
iar moartea lor nu e decât un mod de a marca timpul
un tic ceva mecanic ce învârtește lumea pe degete
cu sens fără sens nu-ți mai pasă
ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare
se alunecă doar dintr-un timp în altul
până când oamenii din jur devin oameni normali
iar normalitatea o ușă falsă
mai falsă decât zâmbetul Monei Lisa