mă strecuram în tine în adânc
vorbe și șoapte
și sufletul tău mă credea
de bucurie băteam marginile
știam că în aceea noapte vei fi a mea
de atâta zarvă
se speriau până și cucii
în timpul ăsta fumai sprijinită de ușă
pe balconul uitat sub o cută de timp
apoi tăceam amândoi pe-o margine de lume
doi neputincioși înfrigurați și proști
- sub nisip iluziile noastre sunt inexistente
doar vorbe și șoapte
doar vorbe și șoapte

îți mai amintești când te-am luat prima dată de mână?
- mă așteptai în stația autobuzului sprijinită de vânt stânjenită
întârziasem déjà și veneam spre tine timid
aveam un trandafir în mâna stângă
un trandafir galben puțin ofilit -
am traversat strada în fugă
amândoi dorindu-ne lumea ascunsă în adâncuri
lumea promisă de ursitoarele de început

tu ai văzut lebedele
eu îți arătam spitalul unde am scris poezii
spânzurat de perfuzii în salonul unu la etajul trei
- în urma noastră se târau umbre câtă nebunie

aș vrea să știu de ce
sub vechi candelabre în veci
te hrănești cu himere
cu vorbe de sânge scurse-n urechi?
scrie-mi versuri mai bine
ori ține-mă de suflet
și șoapte nenăscute vom risipi în zori
știu bine ești sclava cuvintelor tăcute din mine
și mai știu și câte doruri tânjite ai stins
câte lacrimi uscate ai plans în nopți nedormite
ești tristă femeie pentru că așa ți-ai dorit

te întorci deodată freamăt de aripi
zgomot de pași târșiți pe ape
și mă cotropești
- un fulger prelung despică cerul și te-am pătruns herghelie de fluturi

umbrele se topeau și se prelingeau sfios în crăpăturile pietrelor
sânul tău întinerit mă asoarbe strop cu strop
sărutul meu îți călătorește trupul
o ploaie grea din cer ne lovește scurt
câte altare de piatră am săpat
pe pat de suspine se scurg dureri din răni de fluturi
să mă ierți că până și moartea închide ochii

- din plânsu-mi sterp se naște moarte și lupii albi deschid o poartă