Am stors din amintirea ta un ultim strop,
Nu-mi ajungea să te mai am o noapte-n vis,
Trecutul încerc c-o lacrimă să îl dezgrop,
Uitarea nopții, visul meu mi-a stins.

Te-am căutat prin toată viața mea, nebun
De dor și de dorinți aprins, gemea
Durerea sufletului bun dar și să mă răzbun
Pe el, să înceteze să mai smiorcăie și să te vrea.

În grajd începe calu-a necheza, eu știu că este
Pregătit să mă aducă sus, pe steaua ta albastră,
Îmi spune ,,Hai stăpâne, urcă-ndată, te ademenește,
Te voi purta în vis, sus la a sa fereastră.

Nu știu când am sărit în șaua țintuită, argintată,
Norii în pulbere de rouă i-am prefăcut clipind,
Și în copita calului îi calc și-i mușc de beregată,
În urmă corpuri las, de sfinți și draci, agonizând.

Ajung pe steau ta și văd făclii de raze luminând
A ta fereastră, de turma de adoratori îngenunchiați,
Și frâu liber am lăsat, cu murgul meu amenințând
Să plece dracu' sau să stea de sunt bărbați.

Dar s-au împrăștiat ca oile din turmă când apare
Ursul. Doar ea mai lumina fereastra sa, uimită,
Și în privirea ei citeam încă iubirea temătoare,
Eu doar durere mai simțeam, trădată, murdărită.

Întors-am murgul și-un blestem i-am aruncat
În urma mea, să simtă durerea stelei căzătoare
Și să nu aibă pace, nici lumină, doar păcat,
Să-i simtă dureros vecia fără-a mea iertare.