cum
pornești cu brațele deschise și
la jumătate plesnești, bolboroci într-o lucire
aluneci în tine fără a desprinde,
o tăcere între două fire încordate
te ține, fir-ar ea să fie de noapte
cu morțile ei repetate
ipocritele ei deschideri de sticlă
între scânduri putrezite și sparte

nu, nu departe
palmele mele sunt calde, pline de sânge
o strângere fără
cuvinte dincolo de un strat de oglindă
sub cerul curgând între celulele noastre

nimic nu este atât de albastru
sub tălpi doar pământ
fără rădăcini sau erori
nu tăcerea omoară, ci neliniștea când
dăm libertate










(haide —
e lună sub nori)