Sunt două nopți de când o caut, simt umbra lor,
Se întinde de aici din mine, mă doare al ei dor,
Iau urma ei, e rece, dureroasă se-nalță în abis,
Cerul s-a deschis să o ascundă și apoi s-a închis.

M-am cățărat pe umbra ta până la poarta-nchisă,
Cu-n lacăt din al tău sărut de-adio este prinsă,
Încerc să-l rup cu inima, cu dinții, cu durerea,
Să-l ud cu lacrimi, să îl adorm cu mângâierea.

Luna privea cu milă disperarea mea și mi-a trimis
O cheie călită-ntr-o rugă ruptă dintr-un vis,
Ce doar stropită cu o picătură de sânge luat
Din rana ce oftatul mi-a deschis când ai plecat.

Cheia am pus-o într-un sărut și lacătu-am atins,
Și s-au deschis albastre porți, eu așteptam un plâns,
Dar râsul tău m-a buimăcit, pe măna ta-ți ardea
Mănușa croșetată din cuvinte reci și m-ai lovit cu ea.

Și de pe pragul cerului m-am prăvălit direct în mare,
Nu m-așteptam să fiu lovit și nu credeam că doare,
Și resemnat, nu mai luptam, mă cufundam cu nepăsare,
Ce rost mai are să trăiești când inima îți moare

Acum simt uitarea sărată că intră în mine,
M-adoarme încet, uitând durerea și dorul de tine,
Iar somnul sărat îmi vindecă rana și moartea,
Femeie nebună, ai fost zâna ce-mi inspira cartea.