E noaptea ta, prin geamuri se strecoară luna,
Vestește să te pregătești, că-i ora ta acuma,
Aștepți de-o viață sau din alte vieți trecute,
Să-ți speli obrazul de dureri și lacrimi mute.

E înca-odată in nerabdarea ta de fata,
Ai pregătit frumoasa rochie-albă, dantelată,
Și fardul de culoarea cerului, să te cuprindă,
Din tine dragostea tresare caldă, în oglindă.

Te-mbraci vioaie, împrăștii pe-al tău corp speranța,
Ești singură și dorul de un sărut, îți înroșește fața,
Îți pui brățara fragedă, în dar avută de la lună,
La gâtul tău de lebădă, un colier de mare-n spumă.

De ani tu faci și simți ce simte-o floare,
Se-mpodobește-n fiecare seară pentru soare,
Și-a ei speranță moare-n prag de noapte,
Și-i plângi amar petelele-i plecate.

Te-așezi pe pat cu mâinile în poală,
Te simți străină-n casa tristă, goală,
Þi-e corpul fulgerat de-un plâns sfâșietor,
Jelita ta durere, jelește-adâncul dor.

Încet, încet, învăluită-adormi așa-mbrăcată,
Putere să-ți dezbraci speranța albă, dantelată
Nu ai, doar lacrima îți rupe fardul chinului,
Pictand dureri pe fața ta și a destinului.