M-am săturat să fiu mușcat de mână,
Să simt iubirii mele poarta-nchisă-n nas,
Să am obrajii roșii, tumefiați de palme,
Să simt indiferența ta la orice pas
Și să răspund cu oftaturi albe, fără arme.

Am tot sperat că poarta ta închisă nu-i zidită
Pe partea ta de suflet, cu cărămizi de ghiață
Cu pumni de durere încerc să-ți rup tăcerea,
Nu mai suport ca suferința mea să fie adorată
Și nici să-mi simt sfârșitul vieții în cădere.

Și am decis să-ți scriu o poezie caldă, călătoare,
Să te ajungă sus, în frigul tău sau poate-n vis,
Nimic în lume nu doare mai tare ca durerea ignorată,
De calci pe ea tăcută, indiferentă, cu-n surâs,
De-ai s-o citești sa plângi cu lacrimi, măcar o dată.