Cerule, fă-mă o cobză și pune-mi sufletul pe coarde,
Cu inima ce-o țin în mână să le ating tânguitor,
Tu roagă vântul să imi stingă iubirea ce mă arde,
Și pune melodia-n rouă și dă-o s-o bea florilor.

Iar pe acolo de va trece o fată tristă, pe o stea,
Pășind rănită de durere, să-ngenuncheze obosită,
Să simtă melodia cobzei, să simtă lacrima din ea
Și în parfumul ei să cadă, s-adoarmă-n el pierdută.

În vis să nu mai simtă durerea veșnică și temătoare,
Nici sărutarea lui pe buze ce-n umbra nopții a pus venin,
Nici urletul de cioburi sparte din inima ce încă doare,
Genunchii ce o ard, gemând sfâșietor într-un închin.

Și din a florilor petale să le împrăștii într-un vers,
În rugăciuni, smerită-n vis, doar stelelor să le citești,
De trece-ntâmplător vreo fată, cerșind alint în univers,
S-o lași de visul tău purtată și suferința să-i clătești.