Nu risipesc cenușa
aprind focul cu iască,
să simt miros de cetină arzând
și restul să-l pun pe coliba
în care locuiesc cu Domnul la care mă închin
până ce termin poemul dantelat în iubire.

Îmi voi simți cum cade inima
în palmele femeii dragi
pe care destinul mi-a scos-o în drum
ca pe o căprioară sălbatică
atinsă de rut.

Nimeni nu va ști mai departe
taina poveștii
în care coliba rămâne
miraj al pădurii.

Izvoarele atât de curate
șlefuiesc pietrele-n culori
și nimeni nu mai crede
că mi-am desenat dragostea-n ierburi.

Am gravat căteva cuvinte pe o piatră
care și azi stau mărturie.