E noape, mă legăn în lumina lunii,
Sunt prințul răsfățat de frumusețe,
Dau cu lumina mea speranță lumii
Și stelelor, încet, le dau povețe.

Le spun , când simt oftatul unei fete,
Să cadă-n valuri pe dorința sa,
Și sacrificiul lor să nu-l regrete,
De-a ei speranță e iubirea mea.

Luceafăr sunt, născut din întuneric,
Destinul meu pe la ferestre trece,
Cu duioșie, rănile le vindec veșnic,
Și dorul lor îl încălzesc de-i rece.

Și în etern, mereu semăn iubire,
Sărut înduioșat sămânța ce răsare,
Dar de un veac, o umbră de căire,
Mă picură încet, încet și doare.

Tresar, o simt doar când mă prinde,
Sunt plin, am strâns prea multe lacrimi,
Simt sângele sărat cum urca,
Odată vreau și eu pe buze patimi.

Cine-i dispus un suflet să-mi deschidă,
Să fac popas, c-o șoaptă să mă ardă,
Cu ochi plecați, de mână să mă prindă,
Și inima să mi-o ofere caldă.

Aș vrea o sărutare ce nu minte,
Să mă predau dar fără să mă ardă,
Să ud cu sânge sute de cuvinte,
Sfințite-n rugăciuni, să-i fac baladă.