stă sus, mototolită-n cer,
o cârpă îmbibată-n zoaie
ce când se scutură mizer
o alintăm, zicându-i ploaie…

și duce, suprasaturată,
atâtea tone de lichid
că n-am putea ghici vreodată
de sunt utile sau ucid.

Îmi vine parcă să-ntind mâna
Sa mulg din ugeru-i mustind
O picătură, numai una,
De care vajnic să mă prind

Și să mă duc cu ea departe
Ascuns în norul lipicios
Să las simțirile deșarte
Și-orașul ăsta urâcios;

Iar undeva, unde nu-i lege
Și nici picior civilizat
Cârpa din cer să mă dezlege
Să cad în ploaie, dar curat!