strig și poate voi fi auzit
de femeia pe care am iubit-o
timp în răstimp
doare fiecare tăcere a gesturilor
ascunse după un zâmbet
probabil real
pare că l-am mai văzut undeva
aruncând coronița din flori
pe care a lăsat-o pe fruntea serilor
luminate
de licuricii ce însoțeau
patul din iarbă cu diminețile odihnite
de îmbrățișări
iar feriga din colțul întunecat
atingea degetele ce închideau
cercul iubirii
destrămat de vântul gelos
pe singura păpădie ce stătea în calea lor
a frunzelor uscate
a căderilor și suișurilor necalculate
și rămase undeva
la ceasul oprit de nebunia unor indicatoare
al orelor inexacte
pe coapsele unor zile irepetabile
plecate la o adresă indescifrabilă
și ireversibilă
femeie cu nume de lumină
rămasă-n mine
o șoaptă.