Dumnezeu mă-ndeanmă să mă-nchin,
Să-ntorc obrazul când o palmă mă lovește,
Când piatra aruncată mă rănește,
De mâna vinovată de creștin.

Că mila lui, de vrei să o găsești,
Iertare, ajutor, alin, iubire,
Să te îndrepți căit, în mănăstire,
Și în biserică la popă să pășești.

Mai spune, masa la flămânzi să-ntinzi,
Că ochii de copil nu trebuie să plângă,
Ca binele și dragostea să-nvingă,
Speranța nimănui să n-o ucizi.

El dă porunci și-apoi ne pedepsește,
Când cel flămând o pâine fură,
Când supărat, îți iese din gură,
Blestemul ce-n durere se topește.

Dar Doamne-ți spun acum, m-am săturat,
Tu stai acolo sus, nemuritor,
Coboară-aici și fii un muritor,
Trăiește viața noastră în păcat.

Și nu fura când pâine nu mai ai, și fără de puteri,
Auzi copilul ce de foame plânge,
Și din biserică, un popă te împinge,
Când ajutor și milă tu îi ceri.

Ascultă geamătul, ce în căderea grea,
O frunză, ca o stea se stinge, moare,
Blestemul unei fete ce tresare,
Când mama i se stinge-n poala sa.

Și-atunci, de ai mai vrea să pedepsești
Pe cel ce de porunca-ți nu ascultă,
Tu, Doamne-n bunătatea ta ocultă,
Încearcă, de greșim să ne iubești.