Sinistru, sinistru, mereu sinistru...
Pășind peste cadavrele pisicilor eviscerate,
Lovind materie și lumină,
Renegând privilegii și scrofule,
oameni, animale, plante, sentimente,
Hyperion revine în plan alegoric.

Mirific, mirific, întotdeauna mirific...
Spulberând cantități de ierburi senine,
Cântărind iubiri și decepții în apele line,
Hyperia cântă în nourii venetici:
e aer, e apă, e foc și pământ.
Ea singură a-nțeles acest legământ.

Sinistru, sinistru, mereu sinistru...
Masacrul hilar al unui rânjet torid,
răsare prin ierburile unei primăveri anonime.
De ce acel cântec din beznă renăscut
culege retribuții în vidul celest?
De ce inocenții, prin clădirile joase,
au uitat motivul revoltei adolescentine?
De ce tu, Hyperion-omul, devii antonimul unui vis prea-uitat?

Mirific, mirific, întotdeauna mirific...
Zănatecul Cosmos e nemulțumit
de tremurul fals al emoțiilor implicite.
De ce tu, Hyperia, zeița-albină,
ai uitat mirosul unei dimineți mult prea pline?
Sunt eu, muritorul, cu trupul firav,
ridic rugăciuni, monumente, declarații.
Iubirea pentru tine, amorul curent
sunt nevoi esențiale, cenușa durerii.
Hyperia, iubită divină, distruge-mi esența,
culoarea și carnea; sunt eu, nimic din tine.

Sinistru, sinistru, mereu sinistru...
Cutremurul cosmic devine o undă,
respingând nucleul unei realități imperfecte.
Hyperion simte beznă din sine
și străbate milenii și mile marine,
aleargă anemic spre adoratorul infim.
Atinge zenitul - un alb lipicios,
confruntând dementul ce zace-n țărână.
"Tu, nefericitule, îndrăznești a dori
sublima măsură prin ea infinită?"
Memorii, molecule, atomi străvezii,
culese pe aripi de zei părăsite.
"Sunt un biet amărât ridicând o piatră -
dovada vioaie a dorului meu.
Nu sunt concurent, nu sunt evocat,
doar o umbră mizeră a omului din tine".

Mirific, mirific, întotdeauna mirific...
Hyperia renaște din rugăciuni răgușite,
Hyperia renaște din inscripții votive.
Hyperia renaște prin zori de speranță.
Hyperia renaște prin cuvinte meșteșugite.
"Vino, omulețule, eu prin tine exist
și doar Elementul mă mai poate răni.
Te aștept, cuminte, pe înălțimile calde
să uităm de himere, de nebunii și de astre".

Terestru, mult prea terestru...
Zeul învins de nepăsare și plictis
dispare în negura unui alt Paradis.
Omul trăiește prin calde speranțe,
prin vise, sărut și alte inițieri.
Hyperia râde, și râde și cântă.
Îmbrățișează emoția unui nou început.
Uman, mult prea uman...
Iar căldura benefică acoperă Universul.