poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-05-20 | |
crepuscul.
din flacără lumină moale, lovindu-se de piatră și-apoi căzând nu prea departe. stau în picioare, iar brațele-mi sunt prinse-n lanțuri. legate de-o durere-n spate, mă-mpiedică să mișc. nu-mi amintesc de ce-am ajuns aici... nici cum. sunt obosit, dar nu destul; m-agit în mintea mea. e un vârtej de voci acolo, din care nu-nțeleg nimic; unele spun să stau ființă, altele cer să mor. sunt la extreme adorat drept zeu, apoi scuipat doar vierme trecător... de la-nvârtit prea mult în contradicții, ultimul gând s-a rupt și zace muribund pe-un mal de conștiință. cu el și eu o vreme... tresar. pe zid îmi pare să coboare-o umbră. curbe domoale ies din întuneric și se adună-n formă de femeie. înaltă, voluptoasă, umilă prizonieră a rochiei strâmte în care sânii se apasă, cu părul roșu, alunecând pe spate în ape groase, ondulate, se-apropie, îmi dă târcoale. brațele albe, goale, se înfășoară peste gâtul meu și-un zâmbet de seducătoare, mă arde-n mod reflex. miroase-a foame, însă, oricât aș fi eu de pervers, ochii ce mă privesc ca pe o pradă, mă-ndeamnă mai întâi să mă eliberez. trag de lanț, lanțul de mine, fără sens. palmele ei îmi frig obrajii când un sărut îmi mușcă buzele până la sânge... se-ntinde-n vene dulce. amară. lascivă, răzbunătoare și barbară. m-aruncă din om fiară și nu vreau altceva decât să... cotropesc pământul și să izbesc în tot ce-i viață! să leg femeile și să le violez cu propriile lor angoase, iar pe bărbați să îi castrez în ghilotina rațiunii. să sparg oglinzile, să le topesc și să-i forțez să le bea seva... să scuip otravă-n rănile lăsate! să duc durerea pân' la limite și de acolo, mai departe! să mă hrănesc din suferință ca un călău desăvârșit artist! să mântuiesc prin moarte, sufletul lumii atât de deformat și trist! cu zăngănit de-apocalipsă, cad lanțurile pe podea. ziduri se clatină, piatra se-ncinge sub răsuflarea mea. sunt gata să merg pe pământ, să judec și să-ndrept ce-i strâmb! m-avânt! dar... mă simt prins de brațul stâng... prin ochii umezi de melancolie, umbriți cu valuri de păr blond, fragilă pân' la străvezie, o fată palidă mă pironește-n loc. frumoasă ca o zi de toamnă în care mii de frunze mor, se strânge lângă pieptul meu și iară umerii mă dor. e-o greutate ce m-apasă, un nod în gât gata să plâng, căci știu că e zadarnic totul, perdea de praf jucată-n vânt... și-atunci rămân în nemișcare, un sclav cu lanțuri ancestrale ce-mi curg prin sânge în spirale, între roșcata furie și blonda disperare.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate