un munte de om se lăsase prizonier teluricei ultimei nopți n-am de ce să exagerez se lăsase prins condamnat fără drept de apel și noi toți îl îmbrânceam îl scuipam ca pe hoții de cai ah ce palme și câte lovituri în fălci nu primea urâtul întunecatul mișelul noi gașca-l uram știam că se dăduse breaz unii bărbați ca nicodim și iosif veneau pe furiș îl urma și unul mai tinerel ioan se smiorcăia primul de a-i fi crezut că-i popa și-l duce la groapă îi ștergea fruntea celălalt punea umărul să-l scoale de jos iar cel de-al treilea o târa pe maică-sa până sus la spectacolul nostim femei tâmpite cunoștințe credule îi bandajau cât de cât rănile ce faceți dobitocilor le strigam nimic nimic ne iertați în lături scrintiților că acum punem biciul acesta lung și pe voi iar pașii muntelui de om parcă se îndepărtau de lutul încins și crăpat pietrele dinții babei nu-l răneau tălpile goale semănau bulbi de crini asiatici roșii clar că avea de partea sa undeva o forță un reazem serios o blasfemică amuletă de la diavol n-o zăream să-i vină în ajutor chiar în ultimul ceas că imediat i-am fi smuls-o gâtuindu-l în lațul nevăzut din tartar muntele de om avea mantia ruptă bucăți de piele plesnită se vedeau pe spate pe piept șiroind și puroi eu unul cred că oricine ar fi înnebunit de-atâta tortură soarele ardea

apoi când muntele de om se prăbușea s-a făcut noapte în plină zi îl cioplisem îl suspendasem îl batjocorisem asta fusese un munte de om nu cârtise nu se blestemase nici în ultima clipă nu ne-a vrut răul ci a vărsat o lacrimă cât inima muntelui de s-a întunecat lumea și eu am urlat mai urlu nu mă opriți nici voi din țipat