i-am promis Mirelei că am să scriu un roman frumos
despre iubirea dintre doi obezi

contaminată cu negru lichid de vise -
kerosenul divin al zborurilor duse la ReMat.

Când?

într-o primăvară fără patimi și învieri
când n-o să-mi mai crească unghiile,
și pantofii au să ștampileze, în sfârșit,
lumea cu mine

dar să țină de două ori mai mult decât un duracel
și să strălucească cel puțin la fel de tare
cum ard torțele din ochii ei în nopțile de veghe.

ea e acum departe
și prin mine vorbește atent

Să ne lipim cu Poxipol de buze sângele!
sfârșiturile de lume
ca pe vremuri dragul meu, când
comunicam clandestin,
prin alveolele de vis
sau prin cordoanele ombilicale
conectate comun
la izvoarele din Malilopeea.

O... ce mic ești atunci când nu încapi într-o secundă...