Poetul

ridică din umeri

Amiaza de piei s-a golit

aleargă-ntre gări fără număr

și azimi în ochi i-au dospit...



minutul se face tămâie

e fum

peste șine de ceară

șuvițe de sori se ridică

din umerii tăi către seară,

și-aștepți

între conuri albastre

de umbre terestre,

mioape,

când iarba-nnora-va pământul

să-ți crești limbi de șarpe pe pleoape



pendula s-o-ntorci către tine

pe muchii de șină să scrii

cum timpul

se strânge-n albușuri

și roata îți mușcă

când vii

din carne...

în noduri se strânge

durerea,

în palmă strângi roci

și picuri din ele-ntuneric,

de munte golit

când te-ntorci...



Pe șina albastră și ruptă

sub axe-ntrerupte de veri

cu limbă de șarpe pe umăr

peronul te-așteaptă să-l zbieri

în pulsul dintâi

și-ntr-un ultim

allegro de Bach vegetal

ți-s gările-aprinse

de ochii

-nverziți într-un nod mineral