Să fie, oare, acestea, ultimele mele rânduri scrise, ultimele
mărturii despre tot ceea ce este mai adevărat cu putință?
poezia mea s-a împărțit în atâtea etape,
câte organe are trupul,
sau câte instincte rămân la temelia vieții.
după fiecare etapă consumată
am crezut că vine sfârșitul lumii,
eram epuizată precum un animal
înspre seară, când își caută loc de odihnă cu o patimă rece.
și mereu apăreai tu, nepăsător și nebun,
erai îndrăgostit, dar nu de mine,
iar eu îți tăiam pe dinăuntrul trupului meu
ochii și gura până când
țâșnea sânge în gura și în gâtul meu.
tot sângele tău se scurgea
în stomacul meu și toată mizeria noastră
devenea, într-un târziu
neagră.
ce știi tu? cum stau acum și scriu,
bolnavă de iubire, bolnavă din
cauza vârstei înaintate,
singură în fața toamnei, a iernii, a primăverii
și a verii care vor veni,
în fața frunzelor ruginite care se adâncesc
în pământ în vârtejuri din ce în ce
mai perfecte, cum refuz să te
mai ating pentru că ai iubit altă femeie când aveam atâta
nevoie de mâinile tale?
niciodată nu mă voi mai întoarce spre tine
decât cu ochii minții.
între noi moartea se ridică din ce în ce
mai înaltă, apare pajiștea
cu iarbă de mătase pe care aleargă,
într-o ordine prestabilită, lupii
cu mieii, poeții cu îngerii,
femeile cu bărbații, muzica cu scrâșnetul
sfârșitul lumii, eu și cu tine...

Volumul BLUES & PARCUL (1997)