Pic-pic, pic-pic...
Un râu cu meandre, un râu sinistru.
Hyperion străpunge reacții,
Hyperion reprimă revolte eminente,
Hyperion viețuiește dincolo de atitudini,
hotărâri, enigme, Universuri paralele.
Dar Hyperion renaște prin emoții și afecțiuni concrete.

Pic-pic, pic-pic...
Hyperia este o insectă, firavă, înceată,
reconstituind drumul unui nor de lăcuste.
Hyperia este un miel, plăpând, dar vioi,
alergând vesel printre turmele de mioare.
Hyperia este un vultur pribeag,
un călduros căutător de speranțe.
Hyperia este un gând suav în miez de primăvară,
o replică mieroasă a nopții văratice.
Hyperia este o șoaptă prin lanurile bogate,
pe care nici omul nu le mai străbate.
Hyperia este seninul, ascuns în colțuri abstracte.

Pic-pic, pic-pic...
Vâltoarea presimțirii în alternative uitate,
strivește, dezbină, însă nu reflectă decât ubicuitate.
Hyperion revine prin nori de aramă,
un torent de lumină, o căldură subită.
Hyperion caută-n stele bătrâne,
Hyperion aruncă ocheade printre comete,
Hyperion strigă prin accidente.
Durere bruscă, un mit alungat,
revine în culmea unui mic atentat.
Hyperion disperă, îndrăgostit divinizat,
urlând ca un câine spre cerul înstelat.
"Hyperia, Hyperia, sper că nu m-ai uitat".

Pic-pic, pic-pic...
Uitarea ucide mica insectă, lovind, strivind.
Foametea sacrifică mielul inocent,
pe altarul unui coșmar violent.
Vânătorul doboară vulturul aparent,
zâmbind eteric în dimineți de septembrie.
Disprețul destramă gândul transparent,
învăluindu-l în cețuri și seri de octombrie.
Iar șoapta se stinge în clipe vălurite
de munți de cadavre, de nebuni făurite.
Hyperia tremură prin vise, un corp aluziv,
așteptând un Hyperion ce privește un apus concluziv.
"Hyperion, Hyperion, sper că visul renaște".

Pic-pic, pic-pic...
Forțe inerente se apropie de câmpul de luptă.
Valuri de violență, crudă și mută.
Pași ucigași, alveole demente,
construiesc edificii din mii de elemente.
Între cele două abstracțiuni - două suflete inocente,
reflecția sanguină a unei zări străvezii.
Nimicul distruge, câmpul sângerează,
iar dualitatea se prăbușește în calde poezii.

Pic-pic, pic-pic...
Hyperion așezat în damnarea chemării,
printre pietre, nisip și clipele uitării.
Hyperion tace.
Hyperion aude, subtil, printre lumini,
prin aluzii subite.
Hyperion e punctul de Cosmos ingurgitat,
Hyperia e norul, îmbrățișând infinitul.
Pic-pic, pic-pic...
Iar iubirea ridică din umeri în razele îndoielii.