Să nu mă plângi,
vântul o să mă doinească
și îmi va fi de ajuns.
Tu doar să săruți piatra
din când în când,
astfel nu îmi va mai fi
așa de frig.

Amintirile
să le semeni într-un pământ sec,
o să crească un arbore de pâine
sau poate o salcie plângătoare,
nici eu nu știu sigur.

Te dezleg de jurământul făcut
și îți dau voie să iubești iar,
acel străin
care nu îți va aminti de mine
să-ți fie iubit.

Vouă, celorlați,
vă las pieile mele
împlinite și neîmplinite,
să vă spălați cu ele pe față.