Urlu și tip de nu mai pot ,
căci încurcat sunt făr' de rost,
în mintea mea eu m-am pierdut,
ca niciodată până acum.
Un simplu sfat nevoie am,
să mă ridic și să nu cad,
crezând că mă vei ajuta,
tu nu m-asculți, totul e-n van.
Și cad mai rău și mă afund,
pierdut sunt oare pe pământ,
caut să văd, nu te zăresc,
mă sperii, nu mă oblojesc,
în inimă și în mintea mea,
trezesc apoi cei demoni rari.
Mi-aduce aminte de noi doi,
frumoși, anoști pe aceste căi,
dar demonul cel necurat,
ce mă târăște în păcat,
se confesează în mintea mea...

“- nu mai lupta pentru arginți,
căci voi nu veți mai fi părinți,
te crede răul cel anost,
nu ești un leac, ești făr’ de rost,
ce-ți mai dorești ca să plecați ,
în dragoste să vă afundați,
și ea își dorește același moft,
cu altcineva, nu cu un prost,
clipe ce-s calde , săruturi moi,
toate acestea fară voi,
acum, încearcă aceste stări,
ai acceptat, ce speri acum?
Tu îți dorești un viitor,
și îți dorești clipe de amor,
uită-te în ochii mei,
vezi brațele ce o cuprind,
și ce încântată e apoi,
de buze noi? “

Dispari tu demon necurat,
nu mă lăsa îngândurat,
simțeam decât că mă afund,
un sfat ceream și doar atât.
Acum , tu mai îndurerat,
și gânduri sumbre, îmi bagi în cap,
și inima, da chiar și ea,
bate acum la vorba ta,
și disperat de tot cea fost,
am ascultat cel demon prost
noaptea deodată este zi,
speranțele acum sunt gri,
te strig speriat, încătușat.
Cu un ultim grai, sperând la noi,
te caut ca și când noi doi,
ne-om regăsi în viitor,
tu nu-mi răspunzi, eu mor apoi.