fabulos cum cerul întîrzie să dispară în mintea mea deși demult am închis ochii. un copil
lingea, subțire, o acadea, și alene picioarele pe podul de lemne și sfori, cu mintea hai-hui,
și-un cîine-ntr-un colț pe roata unei mașini urina. un zmeu de hîrtie înghesuia norii-n privire
și-o strălucire ca un cearcăn devenit amăgire cu mascara, ne lovea în privire. amarnic îmi
spuneam că cerul ar trebui să dispară. cîndva, tu erai iurta pe care genele leneșe, de baclava

o țineau să m-acopere dragostea, genele gureșe ca două păsări izbind văzduhul asemenea
gloanțelor, doborîndu-ți, nemurindu-ți țîțele, fițele de toamnă, cobilițele, rupîndu-ți chiloții
arîndu-ți în zbor suprafața; ce mîrșav, ce pervers, cum dintr-o dată, doamnă, ai arătat două
degete-nspre mine și sub picioarele mele brusc, s-a spart gheața. iar cerul, imens, de mucava, ne
privea, cum părerile de rău brumă-s pe obraji și gingaș-trufaș deodată albesc în troaca de lemn. e

semn că dedesubtul tău, doamnă, nu-i loc de sălaș pentru mine deși mîinile-mi scurmă, încet,
prin burta de pește a boltei de turbă. e noapte afară și noapte sub piele, în oase, încet, un cîntec
se descoase. auzi-l cum suge din pasăre zborul, auzi-l cum pune să-nghețe cuptorul! e noapte –
și-atîta de frig între noi că amintirile pe la colțuri sunt roase. e noapte și-un fum se ridică agale.
e semnul c-am ars pînă-n minți și-o pală de vînt mă duce așa, peste-ale orașului triste, palide case.