Pe Dunăre-i liniște și nori dormitează

Iar codrul, solemn, cu crengi o veghează.

Și pietrele-o mîngîie pe gîtul albastru

Cînd Somnul o leagănă-n dansu-i măiastru.



Sub frunte e-nchisă Pleoapa de Fier

Ce-acoperă visele cu ieniceri.

Ceața se lasă și umbrele-apar

Din timpuri trecute, chiar moarte, vin iar.



Ada, sfîrșită de-nec, se lungește

În luntrea de aburi, iar Caron vîslește.

Palidă, tristă, privește-ndărăt,

Își caută pruncii fugiți de prăpăd.



Cu glasul necrotic și buze-nghețate

Prin crengi suflă doruri de mult uitate.

Șuieră vîntul macabru și lung

Iar Ada oftează în valuri ce curg.



Răspuns i se pare că vine în goană,

Dar Somnul țîșnește în sus din bulboană.

Un tumult mecanic la mal se ivește,

Iar Dunărea, trenul, supusă-oglindește.



În urmă rămîne o dîră de sînge

Ce curge în nori și în cer se răsfrînge.

Și apa se-ncheagă sub Pleoapa de Fier,

În zgaiba cea neagră, cu stele, din cer.