Când pleci, din nou, pribeag, spre lumea de tăceri,
a câta oară, crești, în suflet noi dureri
când lași să curgă timp hain pe străzi pustii
mă pierd ninsoare-n gol, știind că n-ai să vii.

Aș ninge blând alei pe care m-ai lăsat
să-ți văd un pas trecut prin frunze-nvălmășat,
în părul tău să cern steluțe argintii,
să mă topesc pe-obraji, știind că n-ai să vii.

Și m-aș așterne lin pe lacul înghețat
cătând în urma ta un pas neîntâmplat,
copacul ce mi-ai fost și lanul din câmpii
am să le ning verzui știind că n-ai să vii.

Desculță prin zăpezi, albastră hoinărind
troiene pân’ la cer să ning, să te cuprind,
la pieptul tău cu dor șiraguri viorii
m-așez un veșnic timp, știind că n-ai să vii.

Tărâmul de tristeți prin solitudini gri
îl colorez ningând, știind că n-ai să-mi vii!