aici deja e mâine,
femeia cu părul de cretă
cară pe umeri un soare străin,
ziua lunecă pe-o parte, își întinde articulațiile moi –
la capătul înalt atinge cu fruntea promisiunile intacte,
pe tălpi i se topesc litere nescrise – poeții-s abia lăstăriți și mahmuri,
aburul distileriei durerilor din ieri... i-au năucit cumplit
și-au irosit toate literele, secundele, vrerile, dând apatici cu mâna norii
unul câte unul, crezându-i
paginile unui maculator cu coperțile franjuri, - ...Îi salvează oarecum amiaza...
...amiază ca un uger plin, ce se balasează alene și împinge duhul greu de ispite
(păcatele nesăvâșite produc regrete mult mai vii...) - simt muză iminentă...

eretică, înserarea trezește simțuri, poeții, actorii, saltimbancii, arlechinii
își scutură pustiul liniștei ostile și iarăși surâsul-zeu impetuos tronează

aici, cum vezi, mereu deja e mâine, nedeslușită bucurie mărețe gesturi încolțește...
nisipul, lumea, nu cere aplauze doar pentru că există, cere clipă coaptă, vie, freamăt...
- noaptea-i gestantă, durerile de facere a noii zile o apucă și doar artiștii pot fi
moașe dibace și umile...

tu încă nu veni aici, nu te pripi, din azi-ul tău mai ai de îndurat,
dincoace, n-ai simțuri înmugurite-n carne, te-ar orbi ...și mai străinul soare
te-ar amăgi prea lesne femeia cu părul de cretă
să-i fii amant definitiv