Te-am așteptat atunce

cu-n mare buchet de flori

și-un inel, da, un inel frumos.

Vroiam să fie o zi specială.

Doar era ziua ta,

ziua-n care trebuia să fii fericită,

dar am așteptat în van.

Tu n-ai venit.



Lovită de soartă, de zei sau de îngeri

pe targa ambulanței cu sirenele pornite

goneai spre spital



Nu mă cunoșteai,

nici nu-mi vorbeai.

Lumea ta era departe.

Tu urcai spre ea ca o stea

și-n urma ta lăsai o dâră de iubire.

Þi-am pus pe deget inelul.

Și mama ta, și fratele tău plângeau.

În ochiimei nu erau lacrimi;

în ochii mei era sânge,

un sânge negru, plin de venin.

Nici chiar zeii n-au îndrăznit

să mă-ntrebe de ce mă revolt.

Chiar și diavolii și-au pus cozile lor râioase

pe spinări încetând să mai facă glume.

- De ce? te-am întrebat. De ce?

i-am întrebat pe toți.

Dar nimeni nu au știut să-mi răspundă.



În urma ta,

pe drumul pavat cu razele unui soare

batjocoritor, într-o zi ca oricare,

dar mai mizeră ca toate,

oamenii urcau spre cimitir

și gândeau – le auzeam gândurile -

“Atât de tânără!”, “Atât de frumoasă!”, “Păcat!”,

“Sărmanii părinți!”, “Dar el!? O va uita.”,

iar eu răspundeam tuturor “Da, da!”, iar la ultimul

cu-n “Niciodată!” hotărât și mă uitam în jur

să văd dacă m-au auzit.



Chipul tău palid, cu părul răsfirat

pe perna albă de paie, (atât ți-a rămas)

ochii tăi închiși, altădată jucăuși și umezi,

gura ta ce încă mai avea o urmă din zîmbetul tău

încrezător; mâinile acelea cu degete lungi

pe care le-am sărutat de atâtea ori și

inelul, pe care am insistat

să nu-ți fie scos, inelul ce ne unește,

ce ne va uni pe veci, chiar și în moarte.



În inima mea tu ești

singura logodnică oficială, singura iubită,

chiar dacă la nunta noastră

vor fii doar stele și îngeri…