(atunci când prezențele din noi nu se închid asemenea unei răni și se deschid asemenea unei flori)

mi-au înmugurit literele
omizile în palmele mele devin coconi din care fluturii ies
și povestesc oamenilor cum liniile vieții adună agude coapte
de sub fereastra deschisă a inimii

rujul roșu de pe buzele tale
îmi spune că e hotarul după care dorințele se împlinesc
un nectar din care se fac lumi

las mâinile să îmi rătăcească pe foaie ca într-un labirint
las mâinile să caute setea irișilor tăi
să caute sânii ce erau cândva copți de iubire
și umerii care cer dezmierdarea
după frigul atâtor ierni

te găsesc undeva în capătul foii
miros o nouă coală albă, proaspătă, căreia
i-aș recunoaște gustul tău și legat la ochi
cu stelele cerului

te culeg buclă cu buclă
te strâng în mine ca într-un coșuleț împletit
din lâna argintie a sclipirii lunii
coama unei stele căzătoare
mâinile dibace ale unui bunic
și ochii de copil bălai care încă nu au
împietrit sub ploaia viselor sfărâmate
de barosul lumii

Dumnezeu a fost un profesor bun
m-a învățat cum să rup o coastă din pieptul speranței
și să-mi clădesc lumea