Precum o mint așa mă iartă întreaga-i ființă-nmiresmată; solid o omor în chinuri dulci, iar eu o-ntreb: "tu când te duci?". Acum jelesc murind pe brânci și-o vreau din nou. Dar sunt doar rugi, căci n-or să-ndrepte niciodat' o mică fapt’ neînsemnat'.

Făcut-am lat acest vis, și-amar i-acum căci mi-am permis iubirea-mi frânt-acum s-a stins. M-imaginam orbit de moartea-i efemeră: surpat – pământu-mi stă-mpotrivă. Dar nu mă vrea, nicicând în viață, doresc a-mi atârna de-un singur fir de ață…

Dar iată-mă. Trăiesc din nou când o aud, o simt, o văd și-ncep să cânt - de doru-ți jale mă cuprinde în suflet stins de trup murind. Aș vrea să pot dar nu-ndrăznesc - dar cum să pot cu oase-n trup ce-mi trosnesc?!! Încerc, mă strădui neîncetat s-afirm că lupta a contat. Dar sunt doar eu, un muribund, ce-așterne-n urmă scrumul crunt. Cenușa-mi tăinuie pe veci iar faptele-mi sunt tot mai reci. Coboară-ncet - tu înger stins - paloarea ta ce m-a atins. Al tău fusei din veci și pân-acum, trecutu-mi urm-a ars cenușa-mi devenit-a fum. Mă-ntorc să o mai văz ultima oară – dar nu o dovedesc – rușinea ochii-mi coboară. S-au stins în urmă toate cele, în drumul meu dintre real și stele cuprins-am fost de amintiri, de rugi, de zâmbete-n priviri, dar ce conta când totu-i ars – pălit-a totu-n al meu funebru marș? Uimit-am eu pe Dumnezeu? Zdrobit-am singur pe-al meu eu atât de mult încât doresc lumina-n ochi să mi-o opresc, durerea-n suflet să o port, a celor ce le-am spus că-s mort și am fugit din viața lor, dezamăgit-am tuturor? Plăcut fuse, ți-aduci aminte? – e-o mare albă ce se-ntinde în fapte, zâmbete, priviri – odată-ți fură trăiri. Aș vrea să pot să ți le regăsesc acolo când n-o să mai trăiesc: să pot să văd, s-aud, să gust iubirea-ți dulce ca de…

Dar iată – venit-a de m-a luat,… adio-ți spun c-o amintire - mi-aduc și eu, și-mi pare bine, dar rău acum, căci nu-mi mai ești... Cum fu odată ca-n povești.