Noaptea stai în fața oglinzii,
te descopăr frumoasă
dar nu ți-am spus niciodată.

Ca o fructă pârguită, razele lunii
te privesc pe fereastră,
printre tablouri, albii pereți
par să-ți dea contur prin semiîntunericul mut...
Mi se pare nefiresc să te laud
pentru a nu tulbura imaginea dublă
pe care o privesc și tu nu știi.

Undeva în mine se naște un echilibru
fără să fie supus unor temeri,
între noi se varsă un preaplin.
Cuvinte,
secvențe cu fotografii alb negru
și haina nopții
începe să ia foc.