poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-10 | | Înscris în bibliotecă de Ionovici Titi
Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi, la vârsta și-n ziua în care ne fură sălaș; noi credem că arborii-și pierd memoria și că nopțile trec, dând uitării ceea ce le făcuse frumoase și veșnice, poate. Dar e destul tremurul cel mai ușor al unei frunze, al unei stele brumate care respiră, pentru a ne afla la fel de voioși ca atunci când locurile, pline de noi, ne stăpâneau laolaltă. Și iată că te trezești, alături de mine, dragostea mea, printre tufișuri de coacăze și fragii ascunși, adăpostită de inima tare-a pădurii. Iată și mângâierea umedă a picăturii de rouă, crenguțele delicate ce-ți împrospătează culcușul, și spiridușii fericiți să-ți pună podoabe în păr, și misterioasele veverițe care fac să plouă de sus, deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurișului. O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu știi ce-i toamna, frunză ce mi-ai adus, cu tremurul tău ușor, mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe. Și tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi ferestrele tainice din cele mai tinere nopți ale mele, învăluie-n razele tale toate culcușurile care în zori ne-au adormit, și biblioteca aceasta plină de lună, și cărțile alunecate încet, și munții care veghează afară și ne cântă pe noi.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate