A fost odată, ca niciodată
A fost odată un baiat și- o fată;
Băiatul o visa mereu și dimineața,
Când se ridica roua, când se ridica ceața,
Punea în fiecare vis câte- un zefir
Și planta lângă el un trandafir...
Și tot așa, la soare răsare,
Până s-a făcut o grădină mare,
Unde baiatul mergea deseori
Să privească visele- flori,
Să privească roșii trandafiri,
S-o caute pe fată din priviri
Și s-o roage, dorință firească,
Când se lasă seara, ușor să-i stropească,
Cu apă curată de la izvor,
Să le țină de sete, să le țină de dor...
Dar visele- flori în loc să- nflorească,
Încet, încet incep să se- ofilească
Și băiatul tot umblând prin lume
S-a intrebat, desigur, ce oare anume
A fost să se- ntâmple, de ce ofilirea ?
Nu i- a răspuns nimeni, nici măcar iubirea,
Căci prin capul lui de- atâtea vise frumoase plin
N- a trecut nici măcar umbra unui posibil destin
Căci fata, de ce nimeni nu știe,
Trecea prin gradină, doar așa ca să fie
Și florile toate înțeles- au îndată,
Că fata, de fapt, n- a visat… niciodată !