singura voință îmi e tristețea
cu zâmbetul ei amar și pierdut
adună dureri le lasă-n tăcere
în ultimul fir de pleoapă căzut peste tine

păcatul îmi este când vin peste noapte
cu frig sau căldură în brațele tale
și ploaia ce stă s-atingă pământul
mă scote din carne

mai stau și acum alb între nopți
îmi port între degete toată puterea
iar inima-mi fumegă poți să revii
de vrei să fii viciu reținerii mele

și spală din rău tot ce-i mai bun
când picură lesne din noi toți copiii
și spală-mi de tot romantismul proscris

sub cursul uscat al vremii-n cădere
să stăm împietriți prin venele
serii vom stinge lumina