Fiindcă tot n-aveam ce face,
Într-o seară,
Am plecat așa prin Haos,
Într-o mică preumblare
De vreo cîțiva ani-lumină…

Mă gîndeam că poate soarta,
Norocoasă,
Îmi va scoate-n cale-o zînă,
S-o vrăjesc și să rămînă
Peste noapte, -n cer la mine.

Aș fi dus-o, dimineața,
Somnoroasă,
Pînă-n poartă-n Necuprins,
De-unde ea ar fi descins
În pustiul de-ntuneric…

Tot plutind în adierea
Golului,
Mă priveau din părți, aievea,
Ochii stelelor căprui,
Însetați de-o sărutare…

Mîndru, cum am fost de-o Beznă,
N-ascultam
De chemarea pămîntească;
Eu o dragoste cerească
Îmi doream, ca-ntotdeauna…

Cum zburam prin necuprinsuri,
Îngrădite
De-ale lanțurilor stele,
Mă gîndeam zîmbind la ele
Că li-e inima prea strîmtă…

Și-am plutit așa-n neștire,
Bat-o vina !
Nu mai știu cîți ani-lumină,
Într-un neștiut, că Luna
Se credea stăpînă-acolo…

Mi-amintii apoi povestea,
Prea ciudată,
Unui rătăcit prin ceruri,
Străbătînd spre noi, din Neguri,
De-undeva dinspre… Pămînt !

Era unul din mulțimea
Neștiută,
Zămislită din mișcare,
Doar de-o clipă, mi se pare
Numai cîteva milenii…

Cineva le-a zis acestor
Neființe,
Oameni, au și-un soare parcă
Și-un sistem solar și încă
Un… Pămînt pe care stau…

- Eu-s Feciorul-Fără-Nume,
Din adîncuri,
Locuiesc lîngă Lactee
Și, cît noaptea va să steie,
Am plecat într-o plimbare…

- Eu sînt Luna cea vestită !
Ce te miri ?
Mă iubește-o lume-ntreagă
Și mă cîntă, că sînt dragă,
Dulce, mai ales poeții.

Vino-ncoa’, Fecior-Lumină,
Că-s frumoasă,
Mă pricep s-alint bărbații
Și în Haos nu sînt spații
Cîtă dragoste-am în mine…

- M-amăgești, pustie Lună,
Rătăcită,
Ești o tîrfă aruncată
De stăpîni și-apoi lăsată
Și de oameni, pămîntenii…

Ești bătrînă, scofîlcită,
Fără suflet
Și ești rece ca pustia;
Împrumuți lumina-altuia
Și te minți că porți lumină.

Te-ai iubit cu toți netoții
Și mi-e silă
Să fac dragoste cu tine;
Nici nu știi de unde vine
Crai-Feciorul-Fără-Nume !

- Ba, eu știu, tu stai cuminte
Lîngă mine,
Că mi-a spus cîndva, în treacăt
Dintr-un haos spre alt scapăt,
Cînd trecut-a, o cometă…

Vino, lasă tu mîndria,
Și mă strînge,
Că-i vedea ce bine-i, dorul
Să-și aline Crai-Feciorul
Cu-o iubită-n veci fecioară…

- O, vorbești prostii, nebuno,
Lună, tu !
Ești o fufă ordinară
Și-n pustia siderală
Alta nu-i mai ticăloasă…

Te-ai lăsat cuprinsă-n mreje
Pămîntene
Și ai fost iubită, o știi,
Lui Petrarca, Goethe și
Eminescu, mi-a spus Omul…

Iar gîngăniile-acestea,
Împrejuru-ți,
Ce sînt, Tîmpo, spune, știi ?
Þi-ai zvîrlit în Haos plozii
Zămisliți cu pămîntenii !

Și în pieptu-ți, ce e roșul
De acolo ?
- E un steag, așa îi spune;
E adus aici din Lume,
De un rus, un om, cu-o navă…

- Navă, oameni, rus, dar ce-i ?
Nu pricep !
Ești pierdută-n hău, nebună,
Și de numele tău, Lună,
N-aș vrea-n veci să mai aud…

Nouă-n ceruri ne-arăți dosul,
Precum știu,
Dar, mai azi, aflat-am, iată,
Luna-i fotografiată
Pe la spate, tot de oameni !

Te-ai dat vieții efemere,
Te-ai vîndut
Spre-a muri, la pămînteni
Și în goluri, peste vremi,
Îndrăznești să-mi ceri iubirea…

Nu mai știi ce-i Veșnicia,
Moartea-n haos;
Te-nvîrtești în jurul unui
Învîrtit în jurul altui
Și te crezi nemuritoare !

Mă voi duce înainte,
Înspre Marte !
Se prăvale rîsu-n hău:
- Marte zici ? E-un fătălău !
Și tot rîde Luna, rîde…

- Mă voi duce-n Veșnicie,
Înspre Goluri,
Să-și aline puțin dorul
De iubire Crai-Feciorul
Din abisul de-ntuneric…

- Te vei pierde-n necuprinsuri,
Vei muri !
Pe cînd eu, tot în mișcare,
Voi fi-n veci nemuritoare,
M-or cînta poeții și…

- Taci, nebuno, nu-nțelegi,
Lună, tu ?!
Că de mii de ani-lumină,
Numai Moartea e stăpînă
De-nceput spre Nesfîrșit !

București, 5 aprilie 1965