Două mâțe liberale miorlăiau în disperare
În curtea mitropoliei sus pe streașina chiliei.
Și din ce în ce mai tare, ca la zi de sărbătoare,
Ba ghirolau și ba zorlau, noaptea toată miorlăiau.

Pară-se că de o vreme, neputând mereu a geme,
Din gât prinse-a cânta fiecare cam așa:
”- Fată, fată, mâță fată, care stai numai în vatră,
Roagă-te și tu odată, ca o maică-ndurerată!

Pune-te-n genunchi și spune lunga nopții rugăciune
Să vină din stele vis despre care nu s-a scris,
Careva din neamul tău să ajungă arhiereu
Și-ai să ai în jur măicuțe lingușind ca niște mâțe!”

”- Fată, fată, ce ai tu? Ai turbare chiar acu?
- Îi răspunse imediat motanul cel încălțat. -
Tu știi că-s din neam ales și prieten de-nțeles
Cu tot neamul pisicesc de e cu sânge regesc!

Așa că, te rog, să-ți fie cu rușine că-mi spui mie
Cum să fac o plecăciune! Toate lumea doară spune
Că plecatul cap nu cade. Eu însă nu pot din toate
Capul să mi-l plec mai mult decât propriul meu șezut.”

”- Dar nu trebuie, fârtate, să te pleci mai mult ca toate
Mâțele din neamul tău, doar cât e nevoie, zău!
N-ai văzut ce drepte sunt maicile pe-acest pământ
Și când merg la piscopie, zici că au hidropizie?

În afară parcă zboară. Parcă trec întâia oară
Peste drumuri cu flori pline și-s unse cu vaseline
Pe sub tălpile sfințite și sub rasele lor strimte...”
”- Vai, miorlau, frate deștept! Ești făcut tare-înțelept!

Eu propun pe-această cale, colea sus peste olane,
Să-nființăm un sindicat al pisicilor din sat.
Dar un sindicat frățesc. Numai neamul pisicesc
Să poată să se înscrie, de se poate cu sâmbrie.

Să fie doar cei ca noi, dungați, grași și cu burtoi
Care locuiesc la curte, la o casă cu redute,
Într-un palat mai frumos, într-o bancă cu folos,
Sau măcar la biserică, dar să nu fie prea mică.”

Noapte lungă miorlăiră. Legea mâțelor găsiră.
De acuma înainte vor primi mâțe citite
După moda din altare unde popa spre-ndreptare
Meru știe, glăsuiește și pe toți povățuiește.

Și-așa vor glăsui pentru cei care n-or ști
Să își spună ce-au de spus către sfinții de mai sus.
Așa că de-un sindicat este bine de-nfințat
De motanii cei de soi ce-or vorbi pentru slugoi.

Că de! Pisoii de țară, nu vor ști cum, ce-i pe-afară!
Simpli popi de seminar, care trăiesc în amar...
Iar aici la piscopie, prin parfumuri de tămâie
Unde doar miorlăitorii motănați ca servitorii

Ne-ntâlnim prin săli galante și mâncăruri rafinate
Gătite de maici sfințite în trapeze renumite
Ale mitropoliei mari, pline ochi cu cardinali
Și cu ’nalte fețe drepte de stăreții înțelepte ...

Ah, miorlau, miorlau ce mai viață! Cât greu au
Frații noștri slabi și triști. De-ar fi fost să fie-artiști!...
Se deghizau poate-n lei și în vis se credeau zmei!...
Pentru ei am să luptăm, de robie să-i scăpăm!”

Așa, după-o noapte lungă, miorlăind cu vorbă scurtă,
În curtea mitropoliei doi motani ai stăreției
S-au hotărât, anonimii, în numele motănimii
Să îi apere pe frați drept de un opresor concret.

Dar cu prima rază de soare, dilema deveni mare.
Numai ei, doi motani suri, puțin vărgați și fuduli,
Care tot mângâiau fusta ce le dăruia langusta
De călugărul Onufrie, gătită atent în bucătărie...

Cum să-nceapă o revoltă și să i-a nume de popă
Tocmai împotriva celor care îi hrănesc cu-așa mâncare?
Dar nesuferitul frate, mâț bătrân ce doarme-n spate,
După grajduri, le dădu cel mai bun sfat ce-l știu.

Și-uite astfel se porniră cu-a lor jalbă în trăsură
Să cate printre vlădici, unul care-ar vrea pe-aici
Pe sus, la mitropolie să ajungă – Domnul știe –
Când va vrea să se-mplinească, rugăciune lor firească.

Căutarea fusă lungă. Miorlăiră nopți ca-n junglă.
Veniră până și zmeii din povești cu mii de lei...
Dar dădu Domnu un drac, unul slab, dară rasat,
Care se nevoia greu, dar pierdut de Dumnezeu.

El le zise înțelept, ca un sfânt din munte drept:
”De vă voi fi tată eu, atunci Domnul Dumnezeu,
Să ne ierte tuturor gândul greu prigonitor!
Iar de voi răzbi cu voi, fi-veți primii mei pisoi.

Iar pe fiecare în parte vă voi răsplăti cât șapte
Și de va părea că plâng, în suflet eu am să râd.
De alții să nu vă pese și nici de-a mele pedepse
Că, deși voi părea crunt, n-am să uit al meu cuvânt!”

Trece vreme, vine vreme... Semnele fac alte semne.
Ceata de pisoi iar cântă în iarna posomorâtă.
Dar pisoiul cel ales, trece galeș tot mai des
Mai departe de cântare. Se-adâncește în uitare.

Sus pe streașina chiliei nu mai miorlăie pustiei
Nici-o mâță liberală. Doar o pasăre de seară
Strigă-n golul vremii dus după soare în apus.
Trece vreme, vine vreme... Alți pisoi citesc în semne.