La trecerea porții


Pana cu care Dumnezeu mângâia stelele căzute,
cu acea îți curăÈ›am deunăzi sufletul greu
de mine, de amurgul trecutului,
de păcătoasa amăgire.

N-am vrut câmpii de vise poleite,
Uniri mincinoase, ocean de vorbiri deșarte,
N-am vrut munți de zâmbete false,
Oameni…

Zidurile pe care le vezi tu azi aici,
vor deveni poduri, trecători,
curcubeul iernii sălbatice,
dorinÈ›a ta diurnă.

…

vor deveni poarta paradisului nostru,
locul unde lupii sfâșâie nemurirea,
și visul, și nebunia visului,
È™i vântul strigătului singur.

Am ieÈ™it din pustiu către orizont,
către marea tulburată, goală,
blestemată vedere de ceară
ce transpiri lumină amară.

Cuvintele ce-ți rod acum sufletul de lemn
ÃŽn care È™i-a găsit neliniÈ™tea timpuri È™i locuri,
Ele, tinerele cuvinte, te vor încălzi
la ultima datorie…

la trecere porții.