am iubit mai multe liane și-o singura trestie
foșnetul ei în așternuturi declanșa răsăritul
cotropitor de alb ca un lac înghețat

răsufla numai din frunze și-o boare cobora peste zi
pieptănându-i pădurile și celelalte neliniști

trestia mea știa să cânte din maluri
scorojea pereții direct cu fluierul picioarelor
avea rădăcinile adînc înfipte-n tavan, ca o boală misterioasă
și curgea totdeauna în sens invers, ca un ornic alienat

o singură trestie am iubit
deși toate celelalte liane
erau lațuri de care-mi spânzuram remușcările
of, am iubit-o, am iubit-o de parcă noaptea
urma să se transforme în seva
care urcă-n restul plopilor desperecheați
și-n toată, dar toată această
impresie că sfârșitul lumii nu e atât de departe