în lumea unei femei singure
fiecare crăpătură din perete
este un junghi intercostal
pașii vecinilor
o apasă pe piept când respiră
dacă mișună șobolani în subsol
o trec fiori reci pe spinare

dincolo o mamă alăptează și un copil plânge
în casa femeii singure ruginesc
ceasuri barometre și fermoare
toate curg
când plouă trupul ei e ca biscuitul umed
din proviziile ascunse în tranșee
de viitorii eroi necunoscuți

departe de zidurile orașului
același râu macină încet pietrele
iarna pe sub ghețuri
în jurul singurătății bolta cerului
se închide ca o placentă
cu vene din stele albastre

femeia își pilește unghiile în carne